Incinerarea antica dateaza cu cel putin 20.000 de ani in urma in evidenta arheologica atunci cand a fost descoperita Doamna Mungo, ramasitele unui corp partial cremat gasit la Lacul Mungo, Australia. Ritualurile alternative pentru deces care subliniaza o metoda de eliminare a unui corp – inhumarea (inmormantarea), incineratia si expunerea – au cunoscut diverse perioade.
In Orientul Mijlociu si in Europa, atat inmormantarea, cat si cremarea sunt evidente in arheologie din Neolitic. Grupurile culturale aveau propriile preferinte si interdictii. Vechii egipteni au dezvoltat o transfigurare complexa a teologiei sufletului, care a interzis incinerarea, iar aceasta a fost adoptata pe scara larga printre alte popoare semite.
Babilonienii, potrivit lui Herodot, isi imbaiau mortii. Oamenii din antichitate au practicat cremarea, dar acest lucru a fost interzis in perioada Zoroastriana. Fenicienii au practicat atat incinerarea, cat si ingroparea.
De la civilizatia cicladica din 3000 i.Hr. pana in epoca subciceniana din 1200-10000 i.Hr., grecii au practicat inhumatia. Incinerarea aparuta in jurul secolului XII i.Hr. constituie o noua practica de inmormantare si este probabil o influenta din Asia Mica.
Pana in epoca crestina, cand inhumarea devine din nou singura practica de gestionare a decedatilor, atat incinerarea cat si inhumarea au fost practicate in functie de epoca si zona. Romanii practicau ambele tehnici, incinerarea fiin in general asociata cu onorurile militare.
In Europa, exista urme de incinerare care dateaza din epoca bronzului timpuriu (circa 2000 i.Hr.) in Campia Panonica si de-a lungul Dunarii mijlocii. Obiceiul devine dominant in intreaga Europa a epocii bronzului, odata cu aparitia campurilor de urne (din 1300 i.Hr.).
In epoca fierului, inhumarea devine din nou mai frecventa, dar incinerarea a persistat in cultura villanoveana si in alte parti. Relatarea lui Homer despre inmormantarea lui Patroculus descrie incinerarea cu inmormantarea ulterioara intr-un tumulus similar cu inmormantarea lui Urnfield, aceasta fiind cea mai veche descriere a riturilor de incinerare.
In perioada miceniana a fost in general preferata inmormantarea, iar Homer ar fi putut reflecta o utilizare mai frecventa a incinerarii in perioada in care a fost scrisa Iliada. Critica riturilor de inmormantare este o aspersiune obisnuita in religiile si culturile concurente si incinerarea este asociata cu sacrificiul prin foc sau sacrificiul uman.
Hinduismul si jainismul sunt notabile pentru ca nu numai ca permit, dar si prescriu incinerarea. Incinerarea in India este atestata pentru prima data in cultura Cimitirului H (din anul 1900 i.e.n.), considerata etapa formativa a civilizatiei vedice. Rig-Veda contine o referire la practica emergenta, in RV 10.15.14, in care inaintasii, atat incinerari (agnidagdhá-), cat si neincinerati (ánagnidagdha-) sunt invocati.
Acestea sunt primele marturii despre incinerare. Pentru cel mai bun incinerator uman Romania accesati linkul anterior si veti afla mai multe detalii. Pentru incinerare este necesar in prezent sa fie respectate o serie de norme si legi existente.
De asemenea, pentru ca numarul de crematorii si incineratoare din tara este unul mic, uneori durata de cand o persoana decedata ajunge la crematoriu si pana cand este incinerata poate fi destul de lunga. Se fac eforturi in acest sens pentru fluidizarea actiunilor.
